Bucureștiul are tot felul de petice subdezvoltate în interiorul perimetrului său, deși acesta continuă să se extindă spre exterior, lucru care nu este susținut de irigarea defectuoasă a unor zone suprapopulate. De câțiva ani se poate observa la marginea orașului o comunitate care se leagă cu o viteză uluitoare într-un mix disonant de industrie și locuire cumva total separat de oraș. Analizând distribuția rețelelor de transport, deși acestea par uniform împărțite în teritoriu, ele nu iau în considerare încărcarea terenurilor, ci doar încearcă să acopere cât mai egal întregul oraș.
Transportul individual se îndreaptă încet spre o stare de haos, iar cea mai bună soluție pentru această problemă o reprezintă găsirea unui echilibru cu transportul în comun, mai ales în ceea ce privește conviețuirea în oraș. Acest lucru nu neagă în totalitatea existența acestui mod de transport, acesta fiind extrem de potrivit pentru trasee ce nu au fost în prealabil stabilite. Analizând modul cum au evoluat mijloacele de transport, putem observa o direcție clară a transportului în comun înspre calea aeriană și înspre calea feroviară, acestea reprezentând niște forme autonome de deplasare, care nu se încurcă prea mult cu căile rutiere.
Propunerea dorește să asigure o mai bună conexiune în teritoriu printr-un nod intermodal care îmbină transportul rutier, cu cel feroviar și cu cel aerian, răspunzând totodată și la scara cartierului. Desigur că va exista o marjă de eroare până ce toate aceste sisteme de transport vor putea fi conectate (mai exact în ceea ce privește aducerea transportului aerian într-un cotidian) dar viteza cu care aceste lucruri sunt dezvoltate, creșterile demografice și urbanizarea intensă susțin o planificare a mobilității urbane din perspectiva transportului inteligent.
Propunerea se situează la marginea zonei de studiu, aproape de conexiunea cu Autostrada Soarelui, făcând legătura cu restul cartierului printr-un parc, care să diminueze totodată și zgomotul produs de trenuri/microbuze/drone etc. Aceasta se prezintă ca un actor principal în dezvoltarea spațiului public, iar planul parter este unul liber, fluid care permite circulația fluxurilor să se desfășoare independent de la un peron la altul, de la un mijloc de transport la altul. Astfel nodul devine o mașinărie acționată de fapt de diversele entități prezente care se strecoară printre lifturile, scările presărate punctual.
